Resveratrolul – adevarul din vin

Licoarea îmbătătoare, care îşi află începuturile în viţa de vie, a iscat de-a lungul vremii numeroase pasiuni şi controverse. Studiile moderne de laborator confirmă ceea ce anticii ştiau deja: adevărul se află in vin şi poartă numele de… resveratrol.

Ce este Resveratrolul este un fenol natural, aflat în componenţa strugurilor, mai precis în coaja acestora, dar şi în cea a fructelor cu boabe de un roşu închis. Considerat un puternic antioxi¬dant, resveratrolul este secretat de aceste plante ca răspuns la atacul unor agenţi patogeni, cum ar fi bacteriile şi ciupercile. Dintre cele două forme sub care se găseşte res¬veratrolul, cis şi trans, forma trans este cea mai răspândită. Ambele se regăsesc în natură, dar nu au aceleaşi calităţi, forma trans-resveratrol fiind cea mai activă din punct de vedere biologic, deci şi cea mai eficientă.

Istoric Antioxidantul-minune este menţionat pentru prima dată în 1939, într-o publicaţie japoneză. Autorul articolului, Michio Takaoka, este totodată şi cel care a descoperit resveratrolul, reuşind să-l izoleze din planta medicinală vera-trum album. Abia în anul 1970, după ce au descoperit că strugurii secretă resveratrol atunci când sunt infectaţi cu diverşi aganţi patogeni, oamenii de ştiinţă au început să studieze serios acest puternic fenol natural, luând în vizor posibilele sale calităţi medicale. Cercetările ulterioare au confirmat faptul că resveratrolul este, de fapt, la fel ca toţi antioxidanţii, un răspuns imuni-tar al plantelor la condiţii de stres, care apare în momentul când suferă diverse răni sau se îmbolnăvesc, un mecanism prin care plante¬le se protejează, limitând extinderea zonei afectate.

Beneficii generale

Cercetările care scot la rampă efectul benefic al resveratrolului asupra sănătăţii umane au, invari-abil, legătură cu vinul. Acesta este şi cazul unui studiu publicat în 2004 în American Journal of Epidemology, studiu în care se vorbeşte despre legătura dintre consumul de vin şi creşterea speranţei de viaţă, dar şi despre scăderea incidenţei afecţiunilor cardiovasculare. Şi cum soiurile de struguri negri, respectiv vinul roşu, sunt o importantă sursă de resveratrol, aşa se poate explica şi „paradoxul francez”, reprezentat de longevitatea sănătoasă a francezilor, care, în ciuda faptului că au o alimentaţie bogată în grăsimi, nu suferă de afecţiuni cardiace. Pe lângă vinul roşu, alte surse alimentare bogate în resveratrol sunt sucul de struguri negri, fructele de pădure, cum ar fi afinele şi merişoarele, dar şi arahidele şi untul de arahide. Beneficii cosmetice

După valul de vitamine şi acizi din fructe, resveratrolul pare să fie ultimul hit şi în industria de frumuseţe. Fiind un compus natural, practic lipsit de miros şi termostabil, cu proprietăţi de control al pigmentului, ce se regăsesc mai ales în formele sale trans, resveratrolul a captat şi atenţia cercetătorilor din industria cosmetică, care speră ca acest fenol natural să aibă şi la exterior, asupra tenului, acelaşi efect miraculos pe care îl are în interior, asupra sistemului digestiv. Primii care s-au grăbit să-i folosească mult aclamatele proprietăţi longevive au fost cei din ramura anti-aging, dar nici producătorii axaţi pe creme şi loţiuni pentru remodelare corporală n-au stat mult pe gânduri. Tratamentele în care licoarea lui Bachus este personajul principal sunt foarte apreciate în spa-urile unde se folosesc game cosmetice speciale în care resveratrolul este ingredientul de bază. Tot datorită proprietăţilor sale intens antioxidante, îl poţi regăsi acum în toate tipurile de produse cosmetice disponibile pe piaţă: de la loţiuni şi creme pentru protecţie solară până la farduri pentru obraz şi creioane pentru buze şi ochi. Iar producătorii gamei de farduri pe bază de resveratrol Bite (n.e.: muşcă), merg până la a susţine că fiecare dintre produsele lor conţine o cantitate de resveratrol echivalentă cu cea aflată în cinci pahare de vin. Şi nu e puţin lucru, spunem noi, să te gândeşti la rujul tău ca la un pahar de vin roşu, având în vedere că, după cum susţin cercetătorii, o femeie „mănâncă” până la trei kilograme de ruj în decursul unei vieţi.

Remedii pentru piele uscată şi palme aspre

 

Recomandari de la Dr. Larisa Ionescu Călineşti – Medic primar medicină internă, competenţă în apifitoterapie, Institutul Naţional de Medicină Complementară şi Alternativă „Prof. Dr. Florin Brătilă”, Bucureşti.

Uscăciunea pielii (xeroza) se datorează pierderii conţinutului de apă al stratului cornos superficial al epidermului. Apa provine în parte din mediul exterior, în parte din interior, prin secreţia sudoripară şi prin difuziune din capilarele dermice. Deteriorarea barierei lipidice – structura responsabilă cu menţinerea apei în stratul cornos -, fie printr-o deficienţă a grăsimilor din piele, fie din  cauze externe (aplicarea de detergenţi sau solvenţi pe piele), duce la pierderea apei de la nivelul ultimului strat al epidermului. O pierdere de numai 1% determină apariţia semnelor de piele uscată, cu reducerea elasticităţii şi apariţia de iritaţii şi fisuri.

Uscăciunea pielii la nivelul palmelor poate fi un simptom al unor dezechilibre endocrine (hipotiroidia), deficienţe nutriţionale (hipovitaminoza A, dar şi deficitul de vitamine B şi E, deficienţe de acizi graşi esenţiali), dermatologice (psoriazis, ihtioză, eczeme, reacţii alergice la unele substanţe ca detergenţi, săpunuri, creme şi loţiuni, mănuşi de latex). Odată eliminate aceste cauze, printr-un consult de specialitate se poate spune dacă este vorba doar de o piele uscată.

Recomandări

1. O bună hidratare – 7-9 pahare de apă pe zi -, alimentaţie echilibrată din care să nu lipsească grăsimile mono şi polinesaturate, vitaminele liposolubile (ulei de măsline, peşte oceanic, gălbenuş de ou, seminţe de dovleac, migdale, nuci, avocado), fructele şi legumele colorate (morcovi, sfeclă roşie, portocale, cătină, fructe de pădure), ca atare sau sub formă de sucuri, mierea şi polenul, lactatele fermentate.

2. Toate alimentele trebuie să fie la temperatura camerei, evitaţi-le pe cele prea reci sau prea calde.

3. În medicina ayurvedică, pielea uscată fiind determinată de vata dosha, se recomandă evitarea alimentelor iuţi, uscate şi amare, fiind de preferat cele sărate şi acre, care cresc kapha dosha.

4. Spălarea mâinilor trebuie să se facă numai cu apă călduţă şi săpun hidratant cu glicerină şi gălbenele, aloe vera, ulei de migdale, unt de shea sau caritee. Evitaţi aplicarea de loţiuni cu alcool sau detergenţi puternici gen laurilsulfat.

5. Pentru a împiedica desicarea pielii se fo­losesc produse de origine naturală ce conţin substanţe grase similare lipidelor epidermice: acizi graşi nesaturaţi, fosfolipide, alcooli şi esteri steroidici, ceramide. Acestea se încorporează în cimentul intercelular, participând la restabilirea integrităţii barierei lipidice: uleiurile grase vege­tale – de migdale, argan, caritee, cocos, jojoba, untul de shea, ceara de albine, lanolina. Se folosesc plante cu calităţi emoliente, hidratante, activatoare ale circulaţiei periferice, care conţin substanţe care în contact cu apa formează o barieră protectoare la suprafaţa pielii: amidonul din germeni de grâu, orez, orz, mucilagii din rădăcină de specii de nalbă, lumânărică, pectine din fructe.

Practic, pe timpul nopţii se recomandă aplicarea pe mâini a unei creme sau a unui ulei gras şi punerea de mănuşi de bumbac pentru a menţine cât mai mult pelicula protectoare la nivelul pielii, iar ziua, pentru a nu deranja activităţile curente, un produs hidratant nelipidic apli­cat frecvent, de cel puţin 6 ori pe zi. Cremele cu gălbenele, prin conţinutul de saponozide (calendulozide), alcooli triterpenici, steroli, flavonoide, carotenoide sunt, în absenţa alergiei la familia Asteraceae, indicate pentru efectul emolient şi cicatrizant.

Un decoct din 3 linguri de rădăcină de nalbă la 250 ml apă, la care se adaugă o lingură de miere, se poate aplica local la două zile.

Vindecarea cancerului cu ajutorul Terapiei Gerson

Iubit de susţinătorii săi, contestat de reprezentanţii medicinii „tradiţionale”, Max Gerson, autorul Terapiei Gerson, a fost un medic de origine germană care a emigrat în 1936 la New York, locul unde a devenit celebru datorită metodei alternative prin care vin­deca maladii degenerative grave. Specializat iniţial în medicină internă şi boli nervoase, medicul german avea să se perfecţioneze şi în tratarea tuberculozei, pentru care a elaborat dieta Gerson-Sauerbrach-Hermannsdorfer, văzută drept un progres semnifica­tiv în tratarea bolii tuberculoase. Ulterior, Gerson a folosit aceeaşi dietă pentru tratarea migrenelor, dar şi a cancerului.

Restabileşte echilibrul

Max Gerson descria cancerul ca fiind „o maladie degenerativă”, similară în esenţă cu multe alte afecţiuni, şi că „dezechilibrul metabolic” reprezintă, de fapt, cauza acestei boli necruţătoare, o bună funcţionare a ficatului fiind esenţială în menţinerea acestui echili­bru. Gerson a ajuns la terapia ce avea să provoace atâtea controverse, dar să aducă şi multă speranţă în rândurile bolnavilor de cancer, după ce a scăpat el însuşi de migrenele ce-l chinuiau, cu ajutorul unei diete vegetariene din care a fost scoasă sarea – echilibrul dintre potasiu (mai mult) şi sodiu (eliminat aproape complet) ajungând să fie unul dintre elementele cheie în terapia sa. Cu timpul, medicul a început să includă în dieta lui sucuri de fructe şi legume – cultivate organic – şi să excludă cafeaua, fructele de pădure, nucile, alimentele conservate sau procesate, apa de la robinet, lac­tatele, dar şi prepararea alimentelor în recipiente de aluminiu. Convins fiind că dezechilibrul metabolic al grăsimilor, proteinelor, carbohidraţilor, minerale­lor şi vitaminelor, corelat cu activitatea enzimelor oxidante, dar şi a bacteriilor intestinale, favorizează dezvoltarea celulelor canceroase, Gerson a pus la punct un regim care inversa condiţiile propice creşterii celulelor maligne.

Terapia detoxifierii

Acest regim acordă o importanţă majoră menţinerii unei funcţii hepatice sănătoase, deci şi eliminării toxinelor din organism. Gerson considera că toxinele, care otrăvesc ficatul şi alte organe vitale, sunt emanaţii toxice ale tumorilor canceroase, iar soluţia pentru detoxifierea organismului bolnav ar fi clismele cu cafea. Conform teoriei lui Gerson, acestea din urmă stimulează secreţia biliară, ajutând astfel corpul să elimine toxinele. Un alt punct extrem de important în dieta anticancer îl reprezintă regimul alimentar în sine, care susţine şi contribuie din plin la procesul de detoxifiere a organismului. Astfel, dieta unui bolnav de cancer trebuie să fie compusă numai din alimente de provenienţă organică – să nu conţină îngrăşăminte chimice sau pesticide -, deoarece în lupta împotriva acestei maladii este nevoie ca întreg organismul să fie curăţat de toxine, pentru ca mecanismul intern de vindecare să poată fi repus în funcţiune.

Dying To Have Known În 2006, regizorul Steve Kroschel, autorul tulburătorului documentar Dying To Have Known (Aş fi dat totul să fi ştiut), străbate continentele pentru a prezenta, prin intermediul filmului său, declaraţiile pro şi contra ale unor experţi, încercând astfel să facă mai multă lumină cu privire la controversata terapie care continuă, se pare, să salveze vieţi.

În prezent

Terapia Gerson continuă să aducă speranţă şi azi pentru miile de bolnavi de cancer care, dezamăgiţi de metodele invazive ale medicinii alopate, îşi caută salvarea în principiile naturale şi holistice ale medicinii alternative. Charlotte Gerson, fiica acum nonagenară a lui Max Gerson, a continuat munca tatălui său, fondând în 1977 Institutul Gerson. De-a lungul anilor, Institutul Gerson a acordat licenţe de funcţionare unor clinici aflate în Tijuana, Mexic, în Japonia, la Fukushima, dar şi în Ungaria, lângă Budapesta.

Tratamentul asigurat în cadrul acestor clinici durează cel puţin două săptămâni şi costurile ajung până la 5.500 $ pe săptămână, iar pacienţii sunt aşteptaţi împreună cu un companion, care să le fie alături pe durata tratamentului. Odată ce tratamentul de la clinică ia sfârşit, pacienţilor li se recomandă să-l continue acasă pentru cel puţin doi ani. Cu toate acestea, durata terapiei Gerson variază în funcţie de gravitatea bolii, dar, mai ales, în funcţie de capacitatea de vindecare a fiecărui organism: ea poate ţine câteva luni pentru cei mai norocoşi, în timp ce pentru alţii poate depăşi 10 ani.

Cuişoarele sunt un condiment utilizat de mii de ani. Datorită aromei excepţional de puternice, au fost mereu foarte apreciate in Europa, nordul Africii şi in cea mai mare parte a Asiei. Sunt ideale pentru prepararea cărnii fierte şi înăbuşite, a prăjiturilor, a compotului şi a vinului fiert.